Am prins astăzi un interviu cu Grigore Leșe, la Radio Cultural. Câteva nestemate din înțelepciunea străbună:

• “La noi, sunt oameni care trăiesc cu sufletul împietrit, sunt hâzi, nu sunt frumoși [la suflet]. Sunt nemulțumiti, tot timpul se plâng.”
• “Sunt tare mulți fără caracter, nu se țin de cuvânt, mint. După aceea, românilor le place să evadeze în visare, în trecut, în religiozitate exagerată.”
• “Trăim într-un conflict permanent între bine și rău. Oamenii nu au răbdare, trebuie să-și cultive răbdarea.”
•  “Trebuie să te și jertfești, pentru că atunci când te jertfești vine și bucuria. Trebuie avem darul blândeții.”
•  “Românii nu au exercițiul disecării – nu trec de prima coajă, să vadă dincolo. E ca și cum te duci la marginea pădurii, dar nu intri în pădure.”
•  “La noi, s-a pastrat o singura virtute – ospitalitatea, dar care decurge din vanitate.”
•  “Cântecul e vindecător.”
•  “Când toata lumea e linistită – sunt acolo [în comunitate], sunt trăitori. Dacă un om e la necaz, toata lumea e acolo. Dacă e înmormântare în sat, nu se mai face nuntă.”
•  “Trebuie să fim trăitor, să nu vrem ce nu avem”.
• “Oamenii mari o ieșit din case mici. [cum am spus] acolo unde a fost jertfă, apare bucuria și împlinirea.”

Unde sunt toate astea? Oare chiar s-au pierdut? Mai strălucesc pe undeva?