Ziua mea de luni a început în acel mod nedorit în care grăbești copiii să ajungă la timp la școală pentru că și tu trebuie să pleci și să ajungi undeva! În această grabă, se prăjesc prea tare sandwitchurile în toaster, întârzii oricum la școală și te enervezi că ei nu înțeleg ce e cu timpul… Într-un fel îi invidiez pentru această perioadă de care eu nu-mi aduc clar aminte. Cum era oare atunci când eram copil și încă nu aveam noțiunea timpului, când încă nu știam despre ceas, zilele săptămânii, luni etc.?

După ce am terminat cu școala, am condus vreo 10 minute. Deodată, mașina mea – un logan de altfel rezistent și binevoitor – găsește de cuviință să se defecteze și să sucombe chiar pe … trecerea de cale ferată! Fix acolo! Una pe unde trec destul de des trenurile, uneori unele după altele. Alt loc nu putea să-și aleagă?!

Reacția mea a fost de surpriză: m-au luat emoțiile (firesc, nu?), dar bine că nu am ajuns la panică! Primul gând a fost dacă am timp să sun la urgență. Apoi, să ies din mașină în caz că se pune bariera și s-o las acolo… Pe urmă m-am gândit că, în cel mai bun caz, cineva mă va împinge de acolo. Ceea ce s-a și întâmplat pentru că imediat au venit câteva mașini din spate. Să recurg la ajutor a fost abia a treia opțiune! Câțiva bărbați și femei au venit și m-au împins pe dreapta, iar după câteva minute chiar au trecut două trenuri unul după celălalt.

Nu, mașina nu a mai pornit! Din fericire, avem o familie apropiată în Urlați care sare să ne ajute la nevoie, așa că mașina a fost tractată și dusă la service. Am aflat și cauza: s-a rupt cureaua de distribuție, ceea ce am înțeles că nu e ceva prea simplu de rezolvat, după cum mi s-a explicat.

Datorită unei prietene, am făcut rost de o altă mașină cu care am ajuns la locul de întâlnire cu oameni noi dintr-un nou proiect. Nu, nu m-am gândit că ar fi un semn rău prevestitor pentru noul drum, în ciuda faptului că și la frecvența postului de radio îmi apărea “FAILURE” (eșec). Nu sunt superstițioasă din fire, dar nu am putut să neg evidența … pe ce frecvență mă aflu/ am intrat?

Am tot stat cu întrebarea – oare ce vrea să însemne această întâmplare? Că doar cu asta se ocupă creierașul nostru – “să facă sens(uri)”…  Mai este și acel principiu al corespondenței care spune că “ceea ce este sus este și jos, ceea ce este jos este și sus”. Într-o altă versiune, ce e înăuntru e și în afară și invers. Din această perspectivă, ceea ce ne arată exteriorul este doar un feedback/ o oglindă a universului nostru interior și ne indică pe unde suntem…

Nu am ajuns la o concluzie, încă stau cu această întrebare. Mijesc așa niște idei. Cea mai puternică ține și de evidență: da, oamenii îmi sar în ajutor și poate că ar fi cazul să cer sprijinul înainte să ajung în situația de a fi … lovită de tren! Nu este o imagine deloc plăcută, așa-i? Și poate că nici nu e nevoie să fiu scuturată în acest mod ca să-mi aduc aminte!

Șinele de tren au fost prezente și într-o dezbatere care a avut loc săptămâna trecută în cadrul unui panel la Conferința Națională pe Educație. Era vorba, la un moment dat, despre faptul că fiecare este pe șina lui tren și nu prea ne intersectăm / ascultăm! De aceea, nici nu se schimbă mare lucru!

Apoi, la nivel personal, de ceva timp încerc(am) să schimb niște lucruri în comportamentul meu și tot nu reușeam. Am eu o vorbă – “ar fi ușor, dacă n-aș crede că e greu”! Iarăși, trag concluzia că ar fi cazul să fac asta pur și simplu, și să nu aștept să ajung în situații limită. Mai ales că de multe ori mă rog să primesc/să învăț lecțiile pe care le am de învățat în această viață cu blândețe (ați auzit, îngerași?).

Nu sunt superstițioasă, așa că întîmplarea nu m-a oprit să ajung la întâlnire, chiar dacă cu o oră întârziere față de ora stabilită și cred că am primit informațiile de care aveam nevoie. Și nu a fost nicio dramă, în ciuda agitației mele de dimineață. Deci, ce este timpul? De ce îi stresez pe copii? De ce mă stresez pe mine?

“Bine că ai scăpat cu bine!”, primesc mesajul la finalul zilei. Și, da, până la urmă asta contează. Că trăiesc. Că mă bucur de viață. Asta simt în momentele de răgaz. Deși pare că sunt  într-o continuă alergătură, în n proiecte, în n direcții. Și sunt gânduri care revin și îmi spun – “nu, nu cred că este de ajuns doar să fii ca să meriți să fii fericită… trebuie în continuare să faci / să dovedești / să livrezi / să te ridici la așteptările celorlalți și chiar să le depășești”. Dar devine o voce a trecutului, pe care o percep ca depășită și pe care chiar sper să am curajul să o las de tot în urmă.

Cum se va vedea acest salt în viața mea? Mi-e puțin teamă de efectele în plan profesional – sunt lucruri la care este posibil să renunț pur și simplu. Și atunci gândurile îmi spun – “ce dramă, cum să nu împlinești așteptările unora și altora? cum să nu mai poată oamenii conta pe tine? îți dai seama!”

Cum voi ști că am reușit să integrez că este suficient să fiu? În plan personal, confirmarea schimbării în mine știu că va fi oglindită, în primul rând, de cei mai apropiați mie – de soțul și copiii mei. Relația cu ei îmi arată unde sunt – fără dubii!

Deocamdată, simt că sunt încă suspendată într-o stare în care nu prea mai contează ce am de făcut. Mă întorc la intenție. Și acesta este primul pas. Care este intenția mea? Pe toate planurile, îmi doresc mai multă pace, mai mult timp și mai multă bunăvoință! Mai multă stare/mai mult spațiu pentru apreciere, recunoștință și celebrarea vieții! Iar flow-ul, oricare ar fi el din a face, să mă ducă în această direcție. Am șansa să aleg aceste lucruri zi de zi și chiar moment de moment! Și să mă iert de fiecare dată atunci când nu îmi iese!

Foto: Ziarul de Iași