Revin cu evlavie asupra unor versuri scrise de marele Nichita pe care le-am descoperit întâmplător acasă, la ai mei, pe un crâmpei de hârtie scris cu grijă, acu’ n ani, când eram în liceu, cu un desen în tuş alături. Cuvintele lui mi-au tăiat respiraţia. A fost un fel declic de genul – oare pe unde am rătăcit tot timpul ăsta?! de ce nu mi-am adus aminte de asta? Este o bucăţică din Anatomia, fiziologia şi spiritul, apărută în volumul Epica Magna, publicat în 1978. Nu ştiu alţii cum sunt, da’ pentru mine Nichita vine direct din suflet, ca o durere, ca o bucurie, ca o (re)naştere… La un moment dat, zice aşa, simplu:

“Prima mărime peste zero este infinitul,

peste nimic, –

totul”