În Cea mai frumoasa istorie a fericirii, se povesteste despre epicurism și modul cum a fost denaturat acest termen (în a fi fericit pentru că te bucuri de plăcerile vieții, de tot felul). Dar Epicur era destul de re
ținut – ce zicea el era destul de apropiat de budism. El spunea că, dacă ai îndeplinite nevoile fundamentale (un colț de pâine, un pahar de apă și un acoperiș deasupra capului), asta e fericirea! Ar mai fi de adaugat aici să ai prieteni și o relatie cât de cât bună cu cerul, ca să-ți împlinești și nevoile sufletești. Restul e bonus, pentru că nu sunt lucruri esențiale: e vorba de dorințe naturale, dar care nu-s neapărat necesare (cum ar fi sexul) sau dorințe care nu sunt nici naturale, nici necesare (dorința de bani, de glorie etc.). În societatea de astă
zi, mai apar și alte dorințe nenaturale și nenecesare (care țin de a nu eșua, de a nu dezamăgi) – condiționarea tipică dată de societatea în care trăim, în care un copil are multe de dovedit pentru a fi apreciat și iubit (condiționat). Ce bine că mi-am reamintit asta și că am realizat cât de fericită sunt! 🙂

mefisto says:
Fiecare își poate scrie propria „Istorie a fericirii”. Cu cât aceasta e mai simplă, cu atât ne vom aminti mai des că suntem fericiți. Epicur a fost băiat isteț, a știut ce îl face fericit, căutând aspectele simple ale vieții.
ps. Eu nu cred că „a fi fericit” are grade de comparație. Ori ești fericit, ori nu!