M-am întâlnit cu o prietenă care m-a întrebat ce-am mai făcut cu procesul de adopție – am promis că voi scrie despre asta, poate le e de folos și altora, așa că iată că m-am învrednicit (renunț acum la judecata că nu am făcut mare lucru). Eu și soțul meu, Mircea, ne-am hotărât de ceva vreme să mergem și noi pe această cale și să adoptăm un copil. Am decis să urmăm procesul așa cum este, fără scurtături. Dar nici nu aș zice că până acum am fost într-un context emoțional/psihologic în care eu una să mă grăbesc. O să povestesc altă dată despre cum am luat noi hotărârea de a adopta. Și, nu, nu am găsit deja copilul (așa cum m-au întrebat unii și alți). Nu ne grăbim și nu suntem disperați. Avem încredere că lucrurile se vor desfășura așa cum e mai bine. Dacă aveți deja intenția de a adopta, dar mai stați pe gânduri, vedeți filmulețul de mai jos realizat de Tedy Necula pentru o campanie lăudabilă a Asociației Ador copiii. Potrivit autorităților, la sfârșitul anului 2015, la nivel național, erau înregistrați 2953 copii adoptabili și 1780 familii adoptatoare.

Cerințe legale

La începutul lui februarie 2016, mi-am făcut curaj și am mers la Direcția Generala pentru Asistența Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Prahova, la Biroul de Adopții, să mă informez despre ce anume este necesar. Dosarul de adopție se depune la Direcția unde aveți domiciliul. Am primit câteva hârtii printate – extrase din legislație și o listă format A4 cu toate documentele necesare + explicații de la una dintre doamnele care lucrează acolo, care a fost chiar amabilă. Am primit și o fișă de informare cu un număr de înregistrare, pe care am pus-o la dosarul meu. Găsiți aici lista cu documentele necesare și etapele de parcurs.

După ce am plecat de la Direcție, m-a cuprins un sentiment foarte puternic de emoție, parcă acum mi-era clar că la finalul drumului ăstuia birocratic se află un copil care mă așteaptă și-mi spune – “hai mai repede!”. Din fericire, au mai apărut și alți prieteni care m-au încurajat, altfel cred că aș fi blocată în continuare în fața listei.

În 2016, legislația s-a modificat, dar dacă nu greșesc nu a intrat încă vigoare. Printre modificările notabile se numără faptul că atestarea va fi valabilă timp de doi ani, față de un an, cum era până acum. Bineînțeles, site-ul oficial (www.copii.ro) nu e explicit pe tema asta, așa că, după câteva luni, am mai trecut încă o dată pe-acolo să văd ce s-a modificat și mi s-a spus că tot asta este lista cu documente necesare, deocamdată. Încă de la prima vizită, mi-au spus că sunt aproximativ 80 de familii atestate deja pe lista de așteptare și dosarele se soluționează în ordine. Potrivirea se face mai întâi pe Prahova, apoi la nivel național. Se ține seama, în primul rând, de interesul copilului, dar, bineînțeles, și de disponibilitatea viitorilor părinți.

Procesul de atestare durează trei luni, presupune ca viitorii părinți, după ce depun dosarul, să dea diverse teste și să meargă la cursuri de consiliere organizate de Direcție (am înțeles de la alți părinți care au adoptat că aceste cursuri chiar sunt utile). De asemenea, cei de la Direcție vor veni acasă să vadă ce condiții locative aveți.

De la alți părinți care au adoptat, am aflat că poate să dureze între 6 și 12 luni de la depunerea dosarului până veți fi chemați să vedeți primul copil. Unii s-au potrivit din prima, alții au vizitat mai mulți copii. 

Birocrația

Noi încă nu am ajuns încă la depunerea dosarului – sper să reușesc în luna iulie. Adică au trecut cinci luni și eu mai am de adunat câteva hârtii, referitoare la spațiul unde locuim și la venituri. Vreo lună am tot cercetat/întrebat unde e mai bine să depunem dosarul – pe Prahova sau pe București. Am decis că firesc este să depunem acolo unde vom locui cu copilul (e și mai simplu cu atestarea), așa că am început cu mutarea domiciliului pentru amândoi unde locuim în prezent – la Urlați/Prahova. După care, vreo două luni, am fost pur și simplu blocată în fața acelei liste cu documente. Până la urmă, mi-am pus în agendă timpul pentru asta, pentru că nu a mers să le fac printre picături. Și acest timp a venit în mai-iunie, mai devreme nu a fost chip – pentru mine. Pe urmă, din momentul în care mi-am pus în agendă (pe săptămâni) și mi-am dat suficient timp (până la urmă, nu mă gonea nimeni), ca prin minune, s-a consumat în capul meu conversația despre birocrație și m-am apucat să le fac și să le bifez.

Dacă mă întrebați, majoritatea hârtiilor sunt de formă și cel mai mult mă enervează banii/timpul risipiți pentru aproape fiecare certificat și pentru declarațiile autentificate cu care să se acopere autoritățile. Nu e o sumă uriașă, dar de ce trebuie autentificate niște acte pe care funcționarul de ghișeu poate scrie “conform cu originalul”? Notarul oricum nu verifică autenticitatea lor, dar încasează niște bani! De ce să dai declarație pe propria răspundere în fața notarului și nu o poți da în fața funcționarului? etc., etc. Să sperăm că toate astea vor fi rezolvate prin ordonanța de reducere a birocrației aprobată recent de guvernul Cioloș. Noi ne-am luat certificatele judiciare după aprobarea ordonanței de la poliție – funcționarii de-acolo mi-au spus că de-abia așteaptă să se aplice ordonanța, dar deocamdată oamenii trebuie să vină la ghișeu (din fericire, cazierele judiciare se dau pe loc, dar după ce am achitat taxa de 15 lei la poștă). Pentru că, oameni buni, nu e de-ajuns să aprobi o ordonanță ca să se aplice, trebuie să vină acum toate normele/procedurile de aplicare… Ce credeați, că e așa de simplu?

Puțină ordine 

Cu ocazia întocmirii dosarului, am început să-mi pun în ordine diverse aspecte din viața mea, de care nu m-am preocupat înainte. De exemplu, am aflat că medicul meu de familie a plecat de vreo doi ani în Franța și degeaba încercam să dau de el la telefon. Până la urmă, am reușit să ajung într-o policlinică la doctorița care i-a luat locul și am rezolvat cu certificatul, dar încă nu am rezolvat cu mutatul la un alt doctor în Prahova. De ce? Pentru că foarte puțini oameni sunt în stare să îți spună care sunt toate hârtiile de care ai nevoie ca să rezolvi ceva. Există acest sentiment că vii azi doar ca să afli că-ți mai trebuie hârtia cutare și cutare și pe urmă te duci după hârtii la alt birou și apoi revii… Ca și cum altă treabă nu avem, decât să plimbăm cu toții hârtii…

A fost deprimant să merg la medicul de familie actual și la cel unde este posibil să mă mut. Niște funcționari blocați sub dosare, cu sisteme informatice nefuncționale (cardul de sănătate nu a mers), în spații cel puțin neprietenoase. Nu există comparație, ca spațiu și servicii, cu clinicile private, unde mergem atunci când avem nevoie de analize sau controale civilizate în schimbul unei grămezi de bani. Pur și simplu m-a izbit paralela dintre sistemul public și cel privat din sănătate și situația din educație, cu care am de-a face mai des. Dacă ar fi să-mi duc copilul la o școală publică situată la un nivel similar cu cel al cabinetului medicului meu de familie (și nu e mare diferență, nu?), cred că aș opta fără dubii pentru home schooling… Este pur și simplu groaznic, inacceptabil ca medicii și profesorii să fie transformați în funcționari care produc hârtii, cum e la noi. Și, totuși, acceptăm și trăim cu asta, cu speranța că nuștimcine – nu noi, că și pe noi ne-au prins cu plimbatul hârtiilor – va schimba situația într-o zi. Avem atâta grijă de noi înșine câtă importanță acordăm sănătății și educației – pentru noi și pentru copiii noștri.

În fine, sper ca în iulie să reușesc să depun acest dosar și să trecem la etapa de atestare. Cred că pentru alții a fost mai simplu, dar pentru mine, nu a fost chiar așa. Mă consolez cu faptul că în tot acest timp, am lucrat/evoluat și pe alte planuri.

Călătoria personală – de la Trebuie la relaxare și bucurie

Mai întâi, eu sunt destul de perfecționistă și, în același timp, independentă. Nu mă văd transformându-mă în acel tip de mamă dedicată care stă non-stop la dispoziția copilului. Deci, am avut tot felul de temeri că nu sunt în stare, nu mă voi descurca, ce o să fac eu etc. Așa că, de anul trecut, sunt în terapie cu un psiholog cu experiență și lucrez la acest lucru – cum să am mai mare grijă de mine, să încetinesc ritmul și să mă pun pe mine pe primul plan, ca să fiu în stare să am grijă de copil.

Eu, în trecut, am pus jobul și apoi, pe ceilalți, pe primul plan. Eu mai pe la coadă. Prea măritul TREBUIE a fost rege în viața mea. A FOST! Acum, experimentez cum este să am parte și să fac lucrurile din relaxare și bucurie. Cum să las copilul meu interior să se bucure, cum să fac “parenting” eu cu mine și să-mi ofer înțelegerea și sprijinul de care am nevoie. Cum să aleg ce-i mai bine pentru mine, fără să mă simt vinovată, că nu merit, etc. Cum să-mi dau spațiu să fiu relaxată, moșcăită etc. Cum să am răbdare cu mine și să nu mă mai grăbesc/zoresc. Cum să mă exprim atunci când lucrurile nu funcționează pentru mine și cum să pun granițe sănătoase. Să mă ascult și să-mi dau seama că urmează să vină furtuna și să previn, în loc să mă trezesc în furtună, când nu mai e mare lucru de făcut, decât să aștept să treacă – vorbesc aici de emoții.

Să nu credeți că-mi iese tot timpul, dar sunt pe drum. Văd mult mai multă relaxare/bucurie în munca mea, în viața mea de zi cu zi. De altfel, acesta a devenit una dintre cerințe și un obiectiv în sine așa că am început să mă întreb, când este vorba despre un nou proiect sau o întâlnire – îmi aduce/simt bucurie? Este de natură să mă sprijine în ceea ce-mi doresc? Iar dacă nu, atunci este ceva la care e cazul să mă gândesc să renunț, dacă nu văd cum să transform.

De la sacrificiu la a oferi din preaplin

Înainte, acest filtru nici măcar nu exista. Exista doar ideea de contribuție în sensul de sacrificiu/misiune și muuult trebuie, cum ziceam. Și acum contribuția este importantă pentru mine, dar am renunțat la ideea de sacrificiu. Contribuție înseamnă acum și să răspândesc o stare de bine, zâmbete în jurul meu.

Să oferi altora vine firesc atunci când tu ești bine cu tine, când o faci din preaplin. Sacrificiul presupune un efort exagerat de obicei, care, la un moment dat, epuizează sursa de energie și, dacă nu începi să ai grijă de tine, ajungi să dai faliment la nivel energetic și, apoi, psihic și fizic (stres, epuizare, boli, depresii etc). Asta am învățat, pe calea mai grea, a epuizării, în ultimii 6-7 ani. Dar doar de vreun an lucrez mai atent la a-mi schimba comportamentul și cred că fără ajutorul specialiștilor (eu am nu doar psiholog, dar și mulți prieteni coachi la care apelez) este greu să ne dăm seama de programele / condiționările pe care le ducem cu noi, pentru că așa am văzut în familie, în societate etc.

Parenting eu cu mine – cum creezi o relație sigură 

Am avut oportunitatea, anul trecut, de a afla mai multe despre teoria atașamentului și despre metoda Circle of Security/Cercul Siguranței de la Asociația Atelierul de Zâmbete. Se leagă mult de ceea ce facem noi în educație și de proiectul nostru Zburd-Educație prin coaching. Cercul Siguranței este despre parenting, despre relația copiilor/adolescenților cu așa-numitele persoanele de atașament (pot fi părinții sau educatorii/asistenții sociali). Așadar, în luna mai am fost la un curs de 4 zile pentru facilitatori în parenting, susținut chiar de către Kent Hoffman, unul dintre creatorii Circle of Security, care mi-a prins foarte bine. Am învățat multe despre mine, dar și despre cum anume să identifici și să răspunzi nevoilor unui copil – care sunt semnele că explorează și are nevoie de încurajare și cum îți dai seama că are nevoie de sprijin emoțional, de susținere și alinare. Contextul de la am pornit este că e ok să fii un părinte / educator suficient de bun (good enough), nu trebuie să fii perfect/ă. Bine?

Copiii cuminți 

Eu de mică am fost un copil prea cuminte și destul de autonom. Mai târziu, la școală, am învățat la toate materiile și am fost o elevă premiantă, tot timpul cu ideea de a nu o face de râs pe mama (profesoara și diriginta mea la gimnaziu), iar, apoi, la liceu, să nu-mi fac de râs școala (ca veneam de la țară la oraș).

Am înțeles că, în psihologie, prin anii ’60-’70, se credea că acești copii cuminți și relativ autonomi sunt copiii ideali/echilibrați. Cine nu și-ar dori copii cuminți/premianți? Acum, se consideră că un copil echilibrat este acela care își exprimă nevoile/emoțiile (de exemplu plânge când are nevoie de ceva), conectat emoțional cu părinții, și nu unul care ajunge să-și reprime aceste nevoi, iar la un moment dat, să nu le mai exprime. Am mai avut epifania că este o problemă de generație – așa am crescut mulți dintre noi, părinții și bunicii noștri nu au avut nici ei parte de această empatie/conectare la nivel emoțional și, în plus, au avut atâtea altele pe cap (comunism, războaie, muncă grea etc.).

În limbajul psihologilor, am înțeles că acești copii cuminți sunt numiți nesiguri, distanți (insecured avoidant children) și ajung să fie adulți distanți/independenți, care nu cer sprijin și preferă rezolvă singuri problemele. Așa am crescut și eu – independentă/performantă și cu emoțiile blocate până pe la 33 de ani (știu când am redescoperit că am emoții, da).  Acum îmi zic – mai bine că nu am avut copii până la acea vârstă, pentru că probabil că aș fi fost o mamă cam rece. Sau poate că maternitatea m-ar fi forțat să mă schimb, ceea ce e puțin probabil, dar cine știe…

La celălalt pol, se află copiii/adulții preocupați, care apelează prea mult la sprijinul celorlalți și își fac griji fără să fie cazul. Așa sunt mamele care își cocoloșesc copiii și îi țin cât mai aproape pentru că ce rost ar mai avea în viață dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de ele? În acest caz, copiii renunță la independența lor, de dragul mamei.

În termeni foarte simpli:

  • siguranța înseamnă încrederea că ceva bun urmează să se întâmple;
  • nesiguranța – îndoială în legătură cu faptul că urmează să întâmple ceva bun;
  • dezorganizarea – certitudinea că nu se va întâmpla ceva bun.

A fost foarte interesant să văd, la acest curs, cum copiii adoptă deja din primul an de viață, încă înainte de a învăța să vorbească, anumite tipare de comportament/atașament ca răspuns la atitudinea persoanei de  atașament. Acest lucru are un impact de care este bine să fim conștienți toți părinții și, în special, cei care vor să adopte copii.

Următorul curs va fi susținut de Camelia Maianu în perioada 10-13 octombrie la București, în limba română, și îl recomand tuturor părinților sau viitori părinți, nu doar celor adoptivi. Iar pentru cei care deja cunoașteți/ați citit foarte mult sau ați fost la diverse cursuri, ar putea fi o structurare foarte bună a ceea ce știți deja. Informații pe Facebook aici și înregistrare aici. De asemenea, ca părinți puteți merge direct la atelierele de consiliere – detalii, spre exemplu, aici. Cei curioși îl pot urmări pe Kent Hoffman aici:

Comunitatea

Cert este că terapia personală și cursul Circle of Security m-au ajutat foarte mult, astfel că temerile mele că nu voi face față ca mamă s-au risipit. Și erau destul de puternice la finalul anului trecut.

În fine, închei prin a spune că, în paralel, am aflat despre mulți prieteni/cunoștințe care au adoptat, vor sau sunt pe cale să adopte copii. Am întâlnit mulți oameni frumoși care m-au încurajat să merg mai departe și să nu mai amân. Recent am aflat că în apropiere de Urlați există multe familii care au adoptat chiar 2-3 copii și sunt fericiți. S-au împrietenit, fac vacanțe împreună și se sprijină reciproc, ca o comunitate. Copiii acestor familii știu că sunt adoptați de mici și nu este ceva neobișnuit. Așa că există multă susținere și multe modele, în cazul în care vă hotărâți să mergeți pe această cale.

M-aș bucura să lăsați un comentariu, în caz că acest articol v-a fost de folos și, bineînțeles, în acest caz, să-l și distribuiți mai departe.

  1. Claudia says:

    Felicitari, Simona! Ai mult curaj sa-ti deschizi sufletul astfel, m-ai ajutat si pe mine sa-mi confirm anumite banuieli si sa-mi validez convingerile. Multumesc!

Leave a Reply to Claudia Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>