În ultima vreme, trec prin niște stări destul de oscilante. Mă uit la conversațiile pe care le am: mă lupt cu ce am de făcut, cu mine, cu ceilalți. E o tensiune, o iritare și o zbatere. Îmi tot spun că am nevoie de o pauză/o vacanță și nu găsesc nici fereastra de timp și nici locul potrivit.

Ce se întâmplă între aceste momente? Evaluez (adică mă judec aspru) și-mi zic că nu sunt încă acolo, nu am claritate, nu am liniște și pace (cum ar trebui!). Asta zice mintea mea. Corpul meu tânjește să stea relaxat pe plajă. Până acolo, îmi dau seama de vreo câteva “problemuțe” (alții le-ar spune patimi). Mă apuc de scris și pe măsură ce le exorcizez “pe hârtie”, mă fac să râd (de-asta scrisul este considerat terapeutic, nu?):

1. lipsa de acceptare: nu accept 100% ceea ce este, adică în mare parte, propria mea creație (sunt cam la 70%). Asta e un fel de răsfăț (de ce nu se poate, domne, să fie așa cum vreau eu, acum! hahaha…); nu accept pe deplin nici faptul că ceea ce am acum este rezultatul alegerilor mele din trecut; este vorba de atașamentul față de rezultat și, apoi, faimosul perfecționism și nemaipomenita aroganță (știu eu mai bine cum trebuie să fie lucrurile!);

2. lipsa de răbdare (decurge din cea de mai sus, evident): Universul ăsta nu livrează așa de repede cum vreau eu! Dar oare livrează cineva așa cum vreau eu? (dacă mă gândesc mai bine, ar fi câteva persoane, printre care chiar și eu… :-))

3. lipsa de recunoștință: uit, uneori (înainte era adeseori, deci am făcut ceva progrese), să văd rezultatele și să fiu recunoscătoare. Toate realizările sunt șterse cu buretele – ca și cum ar fi de la sine înțeles să se întâmple așa – pentru că am muncit muuult și din greu, nu? Așa că este firesc să fi obținut aceste rezultate, deci nu se pun la socoteală!

4. frustrare: mai este și frustrarea legată de faptul că nu sunt acolo în a-mi da seama cu claritate ce doresc și apoi a manifesta acele lucruri instant, ca un adevărat maestru (așa am citit/auzit eu că alții pot). Păi, nu?

Toate astea țin de autosabotare, v-ați dat seama, nu? Care este calea de a ieși din această capcană ? În ce mă privește, primul pas este să să încep să fiu prezentă la toate astea, la faptul că sunt în creștere, în transformare, în tranziție. Să accept că învăț și să mă iubesc așa, cu toate aceste frustrări! Și îmi zic că nu e ușor – nu știu alții cum sunt, dar eu una nu am modele în familia mea de acceptare, de încredere în viață, de răbdare, de relaxare. Mama este un model în ale nerăbdării! Dacă mă gândesc mai bine, am totuși un reper foarte important – tataia, la 90 de ani (iar el a fost așa dintotdeauna)!!!

Știu că modul cum abordăm lucrurile este o alegere, mai rămâne să și simt asta. Și să aleg să accept și să mă bucur indiferent ce. Am momente când sunt acolo – deci mi-a ieșit și o să-mi mai iasă! Asta-i bine, știu calea, am simțit gustul și de-aici și frustrarea. :-) Care este accesul? Dacă mă iei repede, s-ar putea să nu știu răspunsul. Ce știu este că ceea ce mă agită este schimbarea, permanenta tranziție. Culmea este că atunci când mă retrag în mine – poate fi atunci când închid ochii, în rugăciune sau în meditație, sau când sunt în natură (aproape de copaci) – mă conectez cu ușurință la acea liniște și acel spațiu care-mi dă energie și putere, și care este dincolo de mine, dincolo de toate. Muzica, dansul, desenul sunt alte căi de a ne conecta la sufletul nostru. De-asta se spune, pe drept cuvânt, că răspunsul este în noi și că nu va veni cineva din afară să ni-l dea. Și că, dacă ne oprim un pic să respirăm, vom simți că am ajuns deja (așadar, respiră, respiră!).

O precizare pentru cei care sunt căutători la început de drum, așa ca mine: a accepta nu înseamnă a tolera, a nu face nimic despre ceva. Pentru mine, a accepta înseamnă să fiu senină, poate chiar puțin curioasă cu privire la ce-mi oferă viața. Mi-ar plăcea să fie loc de puțin amuzament și surpriză (plăcută)! Și în loc să-mi consum energia luptând cu asta, să mă concentrez pe oportunitate și pe direcție, să consider că este drumul spre ceea ce-mi doresc, nu un obstacol. Să gestionez ce-am de gestionat și să nu mai dramatizez atâta, of! Pentru că este absurd: dacă e să mă uit la ceea ce mi-am propus și la rezultate, totul este peste așteptări, iar frustrările nu au ce căuta aici! :-)

De ce scriu toate astea? Pentru mine este un semn de carte la care să mă întorc când voi trece printr-un spațiu similar. Sper să mă ajute să-mi aduc aminte ce contează și care sunt exit-urile pentru mine. Este un fel de spiritualitate la genunchiul broaștei – cărțile celor iluminați sunt utile, dar pe mine nu mă ajută întotdeauna, pentru că ei au trecut deja dincolo și ăștia începătorii au nevoie de o punte, au nevoie să-și aducă aminte cum era acolo jos, în propriul iad și ce-au făcut ca să iesă de-acolo. Nu funcționează pentru toți la fel, dar e bine să știi că și alții pe care-i consideri mai breji au fost pe-acolo și nu e totul așa, roz (nu știu de ce unii îmi spun că sunt pinky, cu toate aceste frustrări care ies la suprafață uneori!).

P.S.: Colac peste pupăză, mă mai sună și de la bancă să-mi spună că dacă nu merg la ghișeu să plătesc o datorie restantă de 2 euro, mă raportează nuștiuunde. Ăștia de la alpha bank pe ce planetă trăiesc? Oare chiar cred că cineva, în 2013, o să se grăbească să facă un drum la ghișeu pentru 2 euro?!… Exemplu perfect, de data asta, de a face din țânțar armăsar și de a consuma timp și energie aiurea. Plus că-ți faci o relație proastă cu clienții (ăia care-ți plătesc o grămada de bani)! bună lecție, nu?

  1. mihaela says:

    Draga Simona,

    Imi plac mult postarile tale. Exprima trairi cu care rezonez. Ma bucur ca am dat peste blogul tau. Sper sa continui sa-ti asterni gandurile aici. Simt eu ca ar avea efect terapeutic pentru unii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>