Observ că mie (o perfecționistă în curs de vindecare, sper) mi-e destul de greu să-i suport pe oamenii care par a avea o viață perfectă. Par a fi liberi (de grijile care îi frământă de obicei pe muritori), mai tot timpul veseli – fericiți, adică sunt, cum s-ar spune, iluminați… Să fie invidie? Să fie treapta spre care tind și care mi se pare greu de atins?  Prefer să consider că am început să trăiesc în contextul cubului imperfect al maestrului Nichita. Și, într-un astfel de context, dacă ceva nu e ciobit, nu e perfect. :-)

Care o să fie următoarea etapă? Oare pot să accept că există posibilitatea ca acești oameni care par perfecți chiar să fie așa și, mai ales, că acest nivel îmi este și mie foarte accesibil? Că poate sunt deja acolo – adică în locul unde să fiu mulțumită de viața mea, în toate aspectele ei – și nu-mi dau seama sau mintea mea încă nu vrea să priceapă?! E un pic inconfortabil să fii aici, că nu prea ai de ce să te mai plângi. Doamne, pare tare complicat, nu-i așa? Mai bine s-o lăsăm baltă! La asta folosește să-ți așterni gândurile în lumea asta virtuală?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>